Melancolia de la miezul noptii...

Imi batea inima in disperare parca undeva in interiorul gatului si ochii incepura sa mi se umezeasca. Eram asemeni unui ceas care in nefiinta sa avea un singur rol, acela de a arata omului incult timpul, dar caruia incerca parca o forta ca a lui Zeus sa ii scoata bateria. Ma simteam secat de orice putere si ma presa gandul ca eram defect intr-un mod sau altul, ca doar, ce om pierde atatia oameni din jurul lui intr-un timp atat de scurt? Trebuia sa fi fost ceva mai mult la mijloc. Ma luase dorul dar nu aratam la nimeni ca ma doare. Eram un pahar perfect confectionat dar care prin oglindirea lui in apa se remarcau miile de cioburi ce zburdau parca pretutindeni. Eram distrus dar nu aratam asta. Eram spart de timpul care fara de baterie parca nu mai avea sens. Imi era dor de ei toti si ma ucidea faptul ca nu-i voi mai avea vreodata.